Ceea ce-l frapează pe străinul venit la Timişoara este prezenţa în oraş a
mai multor locuri cu aspect de centru.
Inima Fabricului este Piaţa
Traian, alimentată de străzile-vene care se răstoarnă brusc în artere atunci când eşti nevoit să te integrezi fluxului
ce se îndepărtează de acest cord dreptunghiular.
Faţă de anii când treceam zilnic
(de fapt, eram mânat) pe aici de câteva ori, multe s-au schimbat, deşi aerul
unei continuităţi există. L-ar da pozele făcute din diferite unghiuri de pe
clădiri, întotdeauna gata să-şi ia zborul. Realitatea-i că ar trebui
fotografiat cel puţin din minut în minut. S-ar observa şi mişcarea
trecătorilor, şi felul cum se mută lumina, asupra lor şi asupra zidurilor. S-ar
vedea şi apăsarea subtilă, dar cu atât mai dramatică a amurgului, când unui
suflet tânăr îi cresc fără greş aripi cu bătaie scurtă sau, mai degrabă, ceea
ce-i din cale-afară de trist, aripi cu bătaie iluzorie, ce se împleticesc
printre murii scorţoşi, în rutina posacă, pragmatică a indivizilor
cârtierului, pe care tot îi vezi şi-i vezi şi-i revezi.
Uimitor mi se pare că piaţa continuă să se menţină şi astăzi, când trec prin
ea, o dată la câţiva ani, când nu-i mai dau tributul meu de sânge, când nu mă
mai extind orgolios din perete-n perete, din om în om, până la exclamaţia
supremă "Piaţa Traian - c'est moi!"
Acolo unde a fost clubul muncitoresc s-a instalat un atelier de vulcanizare.
Geamul prin care privesc îmi dă iluzia de vechime, de cumul al atâtor şi atâtor
imagini, dar parcă poţi sa ştii?!
Aici în fiecare seară se spărgea câte ceva, simţurile însetate îşi purtau
posesorul (posedatul!) ba într-o parte, ba într-alta, după semnele abia
arătate, pe fondul înşelător de apatic, ale vehemenţei, ale vacarmului, ale
încăierării. Aici am văzut prima dată doi autori de cărţi, Mihu Dragomir şi
Nicolae Tăutu, i-am măsurat îndelung, am tot experimentat distanţele faţă de
ei. Dan, colegul meu de bancă, astăzi un redutabil hispanist, i-a recitat la
ureche, în pauza întâlnirii, scriitorului militar poemul kilometric pe care
tocmai îl terminase în ora de P.A.P. sau de rusă. Bănuindu-l de tentativa
afirmării cu orice preţ, am pufăit indignat la auzul versului "disperarea linge pietrele", pe
când vocea în schimbare a prietenului meu căpătase accente cu adevărat
exasperate, încât m-am întors cu spatele ca să pot da drumul râsului nervos.
Tot aici aveam să asist pentru prima dată (elev în penultima
clasă de liceu) la un caft ca-h filme, parte integrantă a serii de dans, între
băieţii cartierului şi studenţi, tranşat categoric în favoarea celor dintâi.
Faţa nobil însângerată a unui student, argumentele lui asupra nevinovăţiei şi
nonviolenţei, dezvoltate într-o frumoasa curgere, mi-au stârnit invidie şi o
strivitoare admiraţie, dar m-au şi învăţat o lecţie - să nu mă laud cu şcolile
mele în faţa micilor şi marilor golani şi bătăuşi ce dominau zona şi cu care,
din motive de securitate, a trebuit să mă fac haver.
O cu totul altă stare am avut neputând să intervin pentru bucovineanul
bătut fără motiv de chelneri în berăria de la subsol. El, salahorul
dezrădăcinat, slăbănog, pierdut în pantalonii largi şi în uriaşele cizme de
cauciuc, ne cântase, puţin mai înainte, cu limpede şi insuportabilă deznădejde
"Că streinu-i ca pelinu / în pelin mai pui zahăr / Da' streinu-i tot
amar". Acum se ferea încetinit în faţa agresorilor şi-i ruga cu glas
întretăiat să-i dea numai la cap, să-i ocrotească stomacul, pentru că are un
ulcer urât. Şi aceia se înfuriau şi mai tare, îl plezneau cu poftă şi în cap,
şi la stomac, să nu mai aibă pretenţii. într-un târziu a apărut tacticos
miliţianul, care a scos caietul de procese- verbale, hotărât să-l încondeieze
pe bucovinean pentru tulburarea ordinei publice.
Cofetăria a rămas tot acolo, cu aceleaşi prăjituri
lâncede în vitrină, dar grădina de vară a dispărut. Aici veneam cu Genu în
preajma vreunui examen şi, porniţi să îngrăşăm subit porcul, ne turnam
conţinutul unei fiole de cofeină în suc, ca să putem citi toată noaptea.
O altă pivniţă celebră era pe
Anton'Parin. În locul ei vei da peste depozitul de geamuri. Ne arătam în
ajunul Anului Nou, luam un rom mic pentru a ne monta. Lumpeni tineri şi bătrâni
(mai ales cocişi) aveau să petreacă în infernul nu prea adânc, prin
învârtejirea fumului gros şi a sunetelor închipuind melodii de chef româneşti
şi ungureşti, scâncite de un moş urduros şi cu buboaie năvalnice pe figură la o
scripcă ieşită din uz. Urmau să se prezinte cei cu capra; în schimbul unei
monede de trei lei, ţigăncuşa îşi dezvelea pentru o clipă sânii. Plecam spre
săli de petrecere un pic mai scuturate, lăsându-i pe mâna unei fericiri
neatinse de nici uri dubiu.
N-a rămas, pe Mareşal Joffre, casa lui Kuliner Peter (cel care scria mizerabil,
dar desena grozav, pentru că luase lecţii cu marele Podlipny) şi a lui Hild
Robert (care în ziua de Sabat, în ciuda protestelor dirigintelui, stătea singur
în picioare cât durau cursurile). în locul acelei case e un spaţiu, un interval
între două blocuri.
de Viorel Marineasa
