vineri, 7 decembrie 2012

Fabric – C’est moi

    Ceea ce-l frapează pe străinul venit la Timişoara este prezenţa în oraş a mai multor locuri cu aspect de centru.

Inima Fabricului este Piaţa Traian, alimentată de străzile-vene care se răstoarnă brusc în artere atunci când eşti nevoit să te integrezi fluxului ce se îndepărtează de acest cord dreptunghiular.
Faţă de anii când treceam zilnic (de fapt, eram mânat) pe aici de câteva ori, multe s-au schimbat, deşi aerul unei continuităţi există. L-ar da pozele făcute din diferite unghiuri de pe clădiri, întotdeauna gata să-şi ia zborul. Realitatea-i că ar trebui fotografiat cel puţin din minut în minut. S-ar observa şi mişcarea trecătorilor, şi felul cum se mută lumina, asupra lor şi asupra zidurilor. S-ar vedea şi apăsarea subtilă, dar cu atât mai dramatică a amurgului, când unui suflet tânăr îi cresc fără greş aripi cu bătaie scurtă sau, mai degrabă, ceea ce-i din cale-afară de trist, aripi cu bătaie iluzorie, ce se împleticesc printre murii scorţoşi, în rutina posacă, pragmatică a indivi­zilor cârtierului, pe care tot îi vezi şi-i vezi şi-i revezi.
Uimitor mi se pare că piaţa continuă să se menţină şi astăzi, când trec prin ea, o dată la câţiva ani, când nu-i mai dau tributul meu de sânge, când nu mă mai extind orgolios din perete-n perete, din om în om, până la exclamaţia supremă "Piaţa Traian - c'est moi!"
   Acolo unde a fost clubul muncitoresc s-a instalat un atelier de vulcanizare. Geamul prin care privesc îmi dă iluzia de vechime, de cumul al atâtor şi atâtor imagini, dar parcă poţi sa ştii?! Aici în fiecare seară se spărgea câte ceva, simţurile însetate îşi purtau posesorul (posedatul!) ba într-o parte, ba într-alta, după semnele abia arătate, pe fondul înşelător de apatic, ale vehemenţei, ale vacarmului, ale încăierării. Aici am văzut prima dată doi autori de cărţi, Mihu Dragomir şi Nicolae Tăutu, i-am măsurat îndelung, am tot experimentat distanţele faţă de ei. Dan, colegul meu de bancă, astăzi un redutabil hispanist, i-a recitat la ureche, în pauza întâlnirii, scriitorului militar poemul kilometric pe care tocmai îl terminase în ora de P.A.P. sau de rusă. Bănuindu-l de tentativa afirmării cu orice preţ, am pufăit indignat la auzul versului  "disperarea linge pietrele", pe când vocea în schimbare a prietenului meu căpătase accente cu adevărat exasperate, încât m-am întors cu spatele ca să pot da drumul râsului nervos.
Tot aici aveam să asist pentru prima dată (elev în penultima clasă de liceu) la un caft ca-h filme, parte integrantă a serii de dans, între băieţii cartierului şi studenţi, tranşat categoric în favoarea celor dintâi. Faţa nobil însângerată a unui student, argumentele lui asupra nevino­văţiei şi nonviolenţei, dezvoltate într-o frumoasa curgere, mi-au stârnit invidie şi o strivitoare admiraţie, dar m-au şi învăţat o lecţie - să nu mă laud cu şcolile mele în faţa micilor şi marilor golani şi bătăuşi ce dominau zona şi cu care, din motive de securitate, a trebuit să mă fac haver.
O cu totul altă stare am avut neputând să intervin pentru bucovineanul bătut fără motiv de chelneri în berăria de la subsol. El, salahorul dezrădăcinat, slăbănog, pierdut în pantalonii largi şi în uriaşele cizme de cauciuc, ne cântase, puţin mai înainte, cu limpede şi insuportabilă deznădejde "Că streinu-i ca pelinu / în pelin mai pui zahăr / Da' streinu-i tot amar". Acum se ferea încetinit în faţa agresorilor şi-i ruga cu glas întretăiat să-i dea numai la cap, să-i ocrotească stomacul, pentru că are un ulcer urât. Şi aceia se înfuriau şi mai tare, îl plezneau cu poftă şi în cap, şi la stomac, să nu mai aibă pretenţii. într-un târziu a apărut tacticos miliţianul, care a scos caietul de procese- verbale, hotărât să-l încondeieze pe bucovinean pentru tulburarea ordinei publice.
Cofetăria a rămas tot acolo, cu aceleaşi prăjituri lâncede în vitrină, dar grădina de vară a dispărut. Aici veneam cu Genu în preajma vreunui examen şi, porniţi să îngrăşăm subit porcul, ne turnam conţinutul unei fiole de cofeină în suc, ca să putem citi toată noaptea.
O altă pivniţă celebră era pe Anton'Parin. În locul ei vei da peste depozitul de geamuri. Ne arătam în ajunul Anului Nou, luam un rom mic pentru a ne monta. Lumpeni tineri şi bătrâni (mai ales cocişi) aveau să petreacă în infernul nu prea adânc, prin învârtejirea fumului gros şi a sunetelor închipuind melodii de chef româneşti şi ungureşti, scâncite de un moş urduros şi cu buboaie năvalnice pe figură la o scripcă ieşită din uz. Urmau să se prezinte cei cu capra; în schimbul unei monede de trei lei, ţigăncuşa îşi dezvelea pentru o clipă sânii. Plecam spre săli de petrecere un pic mai scuturate, lăsându-i pe mâna unei fericiri neatinse de nici uri dubiu.
    N-a rămas, pe Mareşal Joffre, casa lui Kuliner Peter (cel care scria mizerabil, dar desena grozav, pentru că luase lecţii cu marele Podlipny) şi a lui Hild Robert (care în ziua de Sabat, în ciuda protestelor dirigintelui, stătea singur în picioare cât durau cursurile). în locul acelei case e un spaţiu, un interval între două blocuri.


de Viorel Marineasa  

luni, 26 noiembrie 2012

"Casele contesei şi ale baronului" - actuala Piaţă Traian în secolele al XIX-lea şi al XX-lea

Cu permisiunea redacţiei Monitorului Primăriei Timişoara, preluăm articole care prezintă în detaliu istoria şi arhitectura cartierului Fabric.

Mai jos este articolul publicat în nr.97 din mai 2011.


IX "Casele contesei şi ale baronului" - actuala Piaţă Traian în secolele al XIX-lea şi al XX-lea

La sfârşitul sec. al XVIII-lea “Piaţa Principală” din Fabric se transformă. În locul caselor izolate cu aspect rural, încep să se construiască clădiri cu caracter urban, formând fronturi continue la stradă. În anul 1786 latura de nord a pieţei - orientată spre sud, spre soare - forma deja un front continuu.

Clădirile vechilor hanuri: “Cerbul“ (Zum Hirschen, Arany Szarvas, Str. Zăvoi nr.1) şi “Marocanul“ (Marokkaner, Marókkai, în 1851 proprietarul hanului era Georgie Liota, Pţa. Traian 1) datează probabil din sec. al XIX-lea. Ambele clădiri şi-au pierdut în mare parte ornamentele iniţiale. Din decoraţia în stil eclectic istoricist a „Cerbului”, redată de cele mai vechi fotografii ale pieţei, se mai păstrează disparat unele elemente clasiciste sub streaşină, din decoraţia „Marocanului“ urmele unei frize de denticuli în stil clasicist sub streaşină şi urme de ornamente pe ancadramentele ferestrelor de la etaj.


Clădirile cu două etaje de pe latura de sud a pieţei apar deja pe fotografiile anterioare supraînălţării turnului bisericii (1890). Astăzi timişorenii le denumesc după ultimii lor proprietari. Clădirea în stil eclectic istoricist de pe latura de est a Str. A. Pann este numită Casa Duşniţ/Duschnitz (Str. Pann 1). Clădirea, în stil eclectic istoricist cu faţada ritmată de pilaştri corintici pe două niveluri (Pţa. Traian 6), în care a funcţionat hotelul „Păunul de Aur“ (Pfau, Arany Páva), este numită Casa Sobovici. „Szobovici Iosif şi Masalici Vilhelmina” au cumpărat imobilul abia în 10.02.1930. Cu 30 de ani mai înainte, la 21.04.1900, baronul Mihály Nikolics de Rudna obţinuse autorizaţia pentru „adăugiri şi transformări” la acest imobil.


La 11.06.1901 baronul, de data aceasta cu numele ortografiat baron „Nikolits Mihály“, a obţinut şi autorizarea unor adăugiri şi transformări la clădirea în stil eclectic istoricist (cu elemente clasiciste) de la nr. 3 pe frontul de nord al pieţei. Lucrările au fost terminate la 03.12.1901.


Imobilul de la nr. 7 formând colţul dintre piaţă şi Str. Ştefan cel Mare, este numit Casa Nenadovici (de la comerciantul de coloniale Alexandru Nenadovits, bunicul ultimului proprietar).


Până în 1904 pe frontul de apus al pieţei se afla clădirea având numai parter, care la sfârşitul sec. al XIX-lea aparţinea lui Pavle Sterio Polichroni. Fiica lui Pavle, Ana Maria, măritată cu contele Mirbach, construieşte imobilul în stilul anilor 1900, curentul Sezession (szeceszió) de pe Str. 3  August nr. 33 (aut. construire pe numele contesa Mirbach Anna la 29.02.1904, clădire terminată în 13.05.1905). Din păcate şi în acest caz, amforele decorative care încununau cornişa s-au pierdut.


Pe latura de nord a pieţei, în locul unui imobilul cu un etaj, Béla Fiatska construieşte casa numită de timişoreni „Palatul Mercur“, datorită statuii care încoronează colţul clădirii (Pţa. Traian 2, aut construire 30.06.1908, terminată 01.04.1909). Decoraţiile construcţiei, mai ales ornamentele florale cu petale înscrise în forme geometrizate, pătrate, corespund fazelor avansate ale stilului anilor 1900, curentul Sezession (szeceszió).  


Spaţial-plastic aspectul pieţei se definitivează după ce, pentru a lărgi Bd. 3 August, primăria cumpără şi demolează vechile case având numai parter ale lui Ristici (Risztics) şi Sigmund  şi construieşte  impunătorul palat  numit astăzi Ştefania, despre care am tratat mai pe larg în articolul nostru din martie 2001.


Mihai Botescu, Mihai Opriş, Liubomir Stepanov
 

vineri, 23 noiembrie 2012

Actuala Piaţă Traian

Cu permisiunea redacţiei Monitorului Primăriei Timişoara, preluăm articole care prezintă în detaliu istoria şi arhitectura cartierului Fabric.

Mai jos este articolul publicat în nr.96 din aprilie 2011.


VIII. Actuala Piaţă Traian

 Existenţa cetăţii şi a esplanadei, câmpia pe care era interzis a se construi (planul acesteia la data de 14.04.1772), au marcat profund structura urbană a Timişoarei. Limita exterioară a fortificaţiilor a constituit-o glacis-ul, o lucrare de fortificare din pământ executată cu pantă spre inamic, pentru a „acoperi“ fortificaţiile de focul artileriei inamice. Spre nord, unde nu existau mlaştini naturale, s-a amenajat „Inondations Terrain”, terenul destinat inundării în cazul unui asediu. Terenul era traversat de diguri dispuse în lungul tirului artileriei din cetate. Acestea aveau menirea a reţine apa în caz de asediu, ca să nu se scurgă repede - ci să „băltească“, ceea ce nu ar fi permis inamicului să poată săpa tranşee. Spre exterior „Inondations Terrain” era mărginit de contraglacis, teren cu pantă spre cetate pentru a reţine apele. De la contraglacis spre exterior se întindea esplanada.
 

La est de esplanadă s-a întemeiat „suburbia” Fabric, a cărei construire s-a aprobat în anul 1744. Aceasta era formată din două cartiere: Fabricul Rascian (Fabricul Sârbesc, cartier locuit de ortodocşi – în care locuiau şi românii) şi Fabricul German, locuit de germani. Fiecare cartier era organizat în jurul intersecţiei a câte două străzi perpediculare: actualele Str. Dacilor - Ştefan cel Mare şi Mihalache, respectiv Ştefan cel Mare şi Şcolii (Schulgasse – aceasta era denumirea străveche a străzii).

Aproximativ în anul 1760 suburbia avea aspectul unui sat bănăţean de câmpie, format din case izolate, amplasate cu latura mică spre stradă. De la actualul „Podul Dacilor” până la fabrica de bere, construită începând din 1744 pe amplasamentul actual (al treilea amplasament în istoria fabricii), „Uliţa Mare” (Hauptgassen, Dacilor - Ştefan cel Mare) era mărginită numai de „case parter, unele din zidărie, altele din împletitură de nuiele cu lut”.


La nord şi est de intersecţia Str. Dacilor cu Str. Mihalache s-a amenajat Piaţa Principală, actuala Pţa. Traian. Ca formă în plan, aceasta reprezenta o replică la scară mai mică a Pieţei Principale din cetate, actuala Pţa. Unirii. Singurele construcţii care se păstrează din secolul al XVIII-lea sunt biserica ortodoxă sârbească Sf. Gheorghe (construită 1745 – 1755, de care au aparţinut şi românii până în 1863) şi monumentul din piaţă. Pe planurile din anii 1760 pe acest loc este indicat deja un monument, anterior deci anului 1774 consemnat pe monumentul actual.


Pe un plan din 1786 apar primele clădiri formând un front continuu parţial pe latura de nord a pieţii, front tipic pentru arhitectura urbană, rar întâlnit în satele bănăţene de câmpie.


Iniţial biserica şi turnul ei dominau cartierul (biserica având la intrare coloane - ce astăzi nu mai există - înainte de a se supraînălţa turnul, aut. construire 16.10.1890, şi a se clădi edificiul din dreapta ei - aparţinând şi astăzi comunităţii sârbeşti - Str. Mihalache 1, aut de construire 1894, terminat la 29.07.1895).


Mihai Botescu, Mihai Opriş

 

 Versiunea PDF


miercuri, 21 noiembrie 2012

Accesul monumental în cartierul Fabric: Piaţa Micloşi – Str. Episcop Lonovici

Cu permisiunea redacţiei Monitorului Primăriei Timişoara, preluăm articole care prezintă în detaliu istoria şi arhitectura cartierului Fabric.

Mai jos este articolul publicat în nr.94 din februarie 2011.


VI1 Accesul monumental în cartierul Fabric: Piaţa Micloşi – Str. Episcop Lonovici

Construirea cartierelor actuale Fabric, Iosefin şi Mehala a fost aprobată în 1744. Între aceste trei cartiere şi Cetatea Timişoarei se întindea esplanada cetăţii, un câmp lat de 948 m pe care era interzis a se construi. Această distanţă a fost determinată de lungimea tirului artileriei din prima jum. a sec. al XVIII-lea. Încă de la mijlocul sec. al XVIII-lea "bătaia" artileriei s-a extins, dar cartierele deja construite nu au mai fost demolate. Pentru că bătaia tunurilor s-a extins în continuare, în 1868 lăţimea esplanadei a fost redusă la 569 m. Abia atunci a putut fi ocupată cu construcţii zona dintre actualele pieţe Micloşi şi Romanilor.

Casa Arhiducelui.
Una dintre primele clădiri din zona susmenţionată a fost construită imediat după 1868 de către proprietarul de cărămidărie Josef Kunz (pe actualul Bd. 3 Aug. nr. 11 A, B). Edificiul, în stil eclectic istoricist (cu elemente neoclasice), a constitutuit o senzaţie: a fost prima clădire cu două etaje din Fabric. A stârnit nemulţumirea celorlalţi proprietari din Fabric, care se temeau că, dacă se vor construi şi alte "case înalte" valoarea propriilor case, majoritatea numai cu parter, va scădea simţitor. J. Geml (primarul Timişoarei între 1914 – 1919) scrie în monografia sa, că arhiducele Johann Salvator de Habsburg a cumpărat clădirea în 1873. De atunci o învăluie farmecul legendelor. Arhiducele era maior de artilerie.

Conform legendelor ar fi fost mutat la Timişoara din cauza pasiunii ce o făcuse încă de pe vremea când avea 16 ani pentru balerina Milli Stubel, de aceeaşi vârstă, de la Opera Curţii (Hofoper) din Viena
.

"Casa Arhiducelui" a rămas vreme îndelungată o surprinzătoare clădire înaltă, un "turn solitar" între Cetate şi Fabric. Abia după parcelarea laturei de sud a actualului Bd. 3 August în anul 1888 se realizează aici un bulevard monumental. Vizavi de Casa Arhiducelui se ridică impunătorul
Palat Josef (Lui) Kunz (Str. Ep. Lonovici 1, aut. construire 5.03.1892, terminat 28.10.1892, edificiul s-a ridicat în cca. 8 luni). Din păcate, şi acest superb edificiu, ridicat în stil eclectic istoricist (cu elemente neobaroce, v. frontonul de la intrare), a pierdut statuile, care îi încoronau cornişa.
Vreme de zece ani, Casa Arhiducelui şi Palatul Kunz au constituit poarta monumentală simbolică de intrare în cartierul Fabric. Apoi s-a permis construirea şi s-a realizat şi tronsonul dinspre Cetate al Bd. 3 August.

Prin construirea sinagogii
Comunităţii Israelite Statusquo-ante s-a definitivat plastica urbanistică a acestei zone (Str. Ep. Lonovici 2, arh. Lipot Baumhorn, şef şantier Josef Kremer, aut. construire 28.07.1897, inaugurată 3.09.1899). Edificiul, în stil eclectic istoricist cu elemente neoromanice şi “maure“, constituie poate sinagoga cea mai reprezentativă din oraş, disputând această calitate cu sinagoga din Cetate.


Mihai Botescu, Mihai Opriş
 

Versiunea PDF

 

joi, 1 noiembrie 2012

Descoperă cartierul istoric al Timişoarei: Fabric



De unde veneau toate lucrurile bune în Timişoara şi plecau peste mări şi ţări?

Află mai multe poveşti de la istoricii oraşului, condimentate cu muzică, texte ale unor scriitori importanţi, scenete de teatru haioase şi interactive, tururi ghidate ale celor mai frumoase clădiri din cartier.

UNDE? Piaţa Traian. În caz de ploaie, Biserica Millenium.
CÂND? Sâmbătă, 3 noiembrie 2012, ora 14:30

Află trecutul cartierului tău şi povesteşte-l şi altora!


luni, 29 octombrie 2012

Atelierul de pictură pe sticlă



În data de 25.10.2012, elevii şcolii cu clasele I-VIII Nr.21 Vicenţiu Babeş din Timişoara au descoperit noi tehnici de pictură şi simboluri ale cartierului în care învaţă sau locuiesc. 

Pentru cartierul Fabric, animatorii Fundaţiei Rubin au pregătit fotografii reprezentând stilul arhitectural din  zonă, piaţa Traian, biserici, fabrica de bere şi alte clădiri reprezentative.

Din clasele a V-a şi a VI-a, la atelier au participat 50 de elevi care au învăţat cum pot transpune fotografiile pe sticlă, prin pictarea acesteia cu diferite culori (transparente sau opace), cu pastă contur sau plumb aplicat, modelele devenind originale, în funcţie de preferinţe.

Pictura pe sticla este o tehnică specială care presupune tehnica vitraliului, folosind materiale din sticlă colorată. Se realizează în faze distincte, straturile de culoare fiind aşternute prin suprapunere. Creaţiile copiilor atrag atenţia prin culori vii, armonioase, cu aspect decorativ.

În urma atelierelor au rezultat lucrări deosebite pe care vă invităm să le descoperiţi în fotografiile de mai jos.